Locul nostru în lume

N-am putea fi chiar cei mai puternici din lume. Oricât de mult mi-ar spune asta cei mai înţelepţi ca mine, care luptă pe fronturi mult mai periculoase sau mai schimbătoare, pentru locul României între celelalte ţări ale continentului sau ale lumii întregi. Primii, nu.

Dar:

Am putea da poporului nostru producţia noastră dintâi. Adică am putea avea grijă de ai noștri, înainte de orice alt interes extern. Cu alte cuvinte, ca să înțeleagă și cei care se prefac uneori că vorbim codat, că ne plângem cu prea mult bun simț de cele care nu merg așa cum ar trebui să meargă, am putea face în aşa fel încât copiii noştri să mănânce din cele mai bune fructe, care ies din pământ românesc, din piersicile imcomparabile din Dobrogea, pline de aromă, de suc, de natură, din merele de Voinești, urâte, lovite, dar bune, sănătoase.

Dar, nu, noi alegem să punem în rafturile magazinelor produse de import, de la ţări pe care probabil că le flatăm, atunci când decidem că avem nevoie de ele, pentru a umple coşurile de fiecare zi. Ce producem noi, de multe ori, exportăm, dăm altora, copiilor altora, pentru ca, oricum, în ţările pe unde ajung produsele ecologice româneşti, să nu se scrie pe etichetă numele ţării noastre, ci doar „produs provenit din agricultură UE”.

Am putea pune pe masă legumele din rândul întâi, nestropite de străini cu te miri ce soluţii, prin care să devină atrăgătoare, lucioase, care să le facă doar să pară gustoase. Și care să reziste în raftul bucătăriilor noastre săptămâni întregi, de la atâta otravă ascunsă în fiecare mușcătură. Țăranii care mai au roșii de grădină și alte legume pe care le produce natura, cu multă muncă a oamenilor vrednici, nu au loc să își vândă produsele.

În piețele din micile orașe încă se mai găsește spațiu pentru ei. Dar la oraș mare, în București, de exemplu, cu greu. Ne-au mințit că refac piețe de referință ale Capitalei, că le renovează pentru a le reda oamenilor: așadar, și țăranilor care vor să vândă ceea ce cu greu produc. De fapt, doar au cheltuit niște bani publici, au pus deoparte alții, în pușculița personală, iar piețele la care mă gândesc – și prin care drumurile de fiecare zi mă duc – au rămas renovate (pe jumătate sau sfert) și închise.

De ce alte țări – deloc mai mari, cu locuitori deloc altfel decât noi – reușesc să-și pună pe primul loc, în lista de obligații, propriul popor? Noi, românii, pentru cine contăm cu adevărat, dacă pentru noi înșine nu suntem o prioritate?

Mă întreb și eu, tristă, revoltată, pe toate bogățiile pe care le avem și de care nu profităm, supărată că fructele nestropite nu ajung la copiii României, că nu putem ridica, măcar într-o mică măsură, calitatea vieții în România, când avem absolut tot ce ne trebuie la îndemână: pământ roditor, minte sclipitoare, forță în brațe, curaj atunci când vine potopul, semințe bune de fructe și legume, orașe cu electricitate și gaz, ploaie de la Dumnezeu (în anii în care nu ne lovește profețitor vreo mare secetă). Și lacrimi în ochi, pentru zilele în care ne aducem aminte ce lucru mare e să ne e milă de „cei mai triști ca noi”.

Citește și:

N-a fost pentru noi

Oare se întâmplă minunea?

Cristian Buică, destinul artistului folk

Un ceas de poezie cu Prof. Univ. Dr. Codruţ Sarafoleanu

Habemus papam?